Părinți imaturi emoțional sau toxici: ce faci acum, ca adultă

„Părinți imaturi emoțional”, „părinți toxici”, „mamă narcisistă”. Așa cauți, de obicei, când vrei să pui un nume unei copilării în care emoțiile tale nu prea aveau loc. Primul termen s-a răspândit prin cartea psihologei clinician Lindsay Gibson ^[1], al doilea prin cartea lui Susan Forward. Iar „narcisist” a ajuns, pe internet, cuvântul pentru aproape orice părinte greu.

Niciuna dintre aceste etichete nu e un diagnostic. Ce descriu ele e însă real și a fost studiat sub alte nume: neglijarea emoțională ^[3] și felul în care adulții răspund la emoțiile unui copil ^[6].

Nu caut aici un diagnostic pentru mama sau tatăl tău. Vreau să numim ce ți-a lipsit și să ne uităm la cum vrei să fie relația cu ei acum.

Ce înseamnă „imatur emoțional”

Cartea lui Gibson, „Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional”, e una dintre cărțile care m-au ajutat mult ^[1]. E scrisă din experiența unei terapeute, nu din cercetare, și nu e un instrument de diagnostic. Cele patru tipuri de părinți din ea te pot ajuta să te orientezi, dar nu au fost verificate prin studii.

Ideea de maturitate emoțională vine însă din terapia de familie, unde m-am format și eu, mai exact din teoria sistemică a lui Murray Bowen despre diferențierea de sine. Un articol teoretic din 2023 arată că și teoria atașamentului, și cea a lui Bowen recunosc trei lucruri. Un părinte matur emoțional respectă individualitatea copilului. Un părinte imatur emoțional își poate proiecta nevoile și dorințele asupra lui. Iar un părinte matur se liniștește întâi pe sine, ca să-și poată liniști copilul ^[2].

În studii, expresia aproape că nu apare. În PubMed, cea mai mare bază de date de articole medicale, „imatur emoțional” alături de „părinte” apare în doar două articole, și niciunul nu e un studiu empiric. S-a studiat însă mult ce descrie ea: cum reacționau adulții la emoțiile copilului și cine avea grijă de cine.

Când nu te-a lovit nimeni, dar tot a durut

Poate îți spui: „Nu m-a bătut nimeni, n-am de ce să mă plâng.” Abuzul emoțional și neglijarea emoțională sunt cele mai puțin studiate forme de maltratare din copilărie, tocmai pentru că sunt greu de definit și de observat ^[5]. Dacă ți-e greu să le numești, asta nu înseamnă că n-au existat.

Într-o meta-analiză pe 192 de eșantioane, cu 68.830 de persoane, toate formele de maltratare din copilărie au mers împreună cu depresia. Cel mai strâns legate de ea au fost abuzul emoțional și neglijarea emoțională, pe care autorii le numesc forme „tăcute” ^[3]. O altă meta-analiză, pe 12 studii în care copilăria a fost evaluată prin interviu, iar depresia printr-o evaluare clinică, a ajuns la același rezultat: abuzul psihologic și neglijarea au avut cea mai puternică legătură cu depresia ^[4].

Studiile acestea sunt transversale și se bazează pe ce își amintesc oamenii. Arată că neglijarea și depresia apar des împreună, nu că una a produs-o pe cealaltă ^[3].

Ce înveți când emoțiile tale nu au loc

Un copil învață ce să facă cu emoțiile și privindu-i pe adulții din jur. Cercetătoarea Nancy Eisenberg și colegii ei au adunat studiile despre asta: cum reacționează părinții la emoțiile copilului, cum vorbesc despre emoții și ce emoții arată ei înșiși. Când părinții reacționau negativ la emoțiile copilului, copilul avea mai des emoții negative și se descurca mai greu cu ceilalți ^[6].

Chiar autorii spun că datele nu sunt concludente și că cele mai multe studii sunt corelaționale. Iar influența merge în ambele sensuri: și copilul schimbă felul în care reacționează părintele ^[6].

„Nu mai plânge, nu s-a întâmplat nimic.” „Ce te tot superi?” Exemplele sunt ale mele, nu din studiu, dar cam așa sună o emoție minimizată. După multe fraze de felul ăsta, un copil poate învăța că e mai bine să nu-și arate emoțiile.

Într-o meta-analiză din 2026, cu 124 de eșantioane, adulții care spuneau că au trăit abuz emoțional în copilărie își evitau mai des emoțiile și le simțeau ca pe ceva neplăcut, de care trebuie să scape ^[7]. Și aici e o legătură, nu o dovadă că ce ai trăit te-a făcut, singur, să-ți ascunzi emoțiile.

Nu a fost o alegere. A fost felul tău de a te adapta la un mediu nesigur.

De ce reacționau părinții așa

Când începi să vezi ce ți-a lipsit, apare și întrebarea „de ce?”. O meta-analiză pe 9 studii a comparat părinții care își rănesc emoțional copiii cu părinți care nu o fac. Primii au raportat mai multe emoții negative, mai multă depresie, furie și agresivitate verbală. Își controlau și își reglau mai greu emoțiile și aveau mai puține moduri de a face față greutăților ^[8].

Studiile sunt puține și privesc familii încadrate ca maltratante emoțional, deci situații mai grele decât cele la care se referă de obicei eticheta de pe internet. Eu înțeleg din ele că poate părintele tău nu putea duce nici ce simțea el, cu atât mai puțin ce simțeai tu.

Poți să înțelegi de unde venea și totuși să recunoști că te-a durut.

Cum se poate vedea la tine acum

Ce ai învățat atunci poate rămâne cu tine: să faci totul singură, să ai grijă de toți, să-ți spui nevoile pe ocolite sau deloc. Corpul și mintea pot continua să caute semnalele acelui mediu, chiar și atunci când contextul s-a schimbat. Poate și azi te simți egoistă când ceri ceva pentru tine.

Dacă tu erai copilul care avea grijă de un părinte, psihologii îi spun parentificare. O meta-analiză a 12 studii a găsit o legătură mică, dar constantă, între parentificarea din copilărie, așa cum și-o amintesc oamenii, și dificultățile psihice de la vârsta adultă ^[9]. Am scris mai mult despre asta în articolul despre people pleasing și în cel despre sindromul salvatorului.

Poate te întrebi și dacă vei repeta cu copiii tăi ce ai primit. O sinteză a trei decenii de cercetare (95 de eșantioane, 4.819 participanți) arată că atașamentul trece parțial de la o generație la alta. Legătura e moderată și mai mică decât în studiile de acum 20 de ani ^[10]. Studiile au comparat felul în care părinții vorbesc despre propriul atașament cu atașamentul copiilor lor mici. Ce ai primit contează, dar nu decide singur.

Relația cu părinții tăi acum

Ajungi apoi la întrebarea grea: ce faci cu părinții tăi acum, când tu ești adultă, iar ei au rămas cam aceiași?

Pe internet găsești două răspunsuri date ca reguli: „iartă-i, sunt părinții tăi” sau „rupe legătura”. Nu cunosc studii care să arate că una dintre ele e mai bună pentru sănătatea ta psihică, așa că nu îți recomand niciuna. Le poți alege, dar niciuna nu e o obligație.

Între ele există multe variante. Într-un studiu din SUA care a urmărit aceiași oameni ani la rând, 6% au spus că au avut o perioadă de distanță față de mamă și 26% față de tată. Distanța însemna fie cel mult un contact pe an, fie un contact rar, într-o relație nu prea apropiată. Dintre cei urmăriți și după aceea, cei mai mulți au ieșit din acea perioadă: 81% în relația cu mama și 69% în relația cu tatăl ^[12]. Contactul se poate ajusta: mai rar, mai scurt, pe alte subiecte, cu pauze.

1. 1.

   Observă cum te simți

   Data viitoare când mergi acasă, observă ce simți în zilele de dinainte și în cele de după. Nu trebuie să schimbi nimic încă.

2. 2.

   Alege un singur lucru

   De exemplu, cât timp stai sau ce subiecte deschizi. O schimbare mică e mai ușor de dus decât o hotărâre mare.

3. 3.

   Gândește-te dinainte la ce faci tu

   Dacă discuția alunecă spre critică, poți schimba subiectul sau poți pleca mai devreme. Hotărăști pentru tine, nu pentru ei.

4. 4.

   Gândește-te la tine înainte de vizită

   Înainte de un telefon sau de o vizită, întreabă-te ce ți-ar face bine ție de data asta. Nu trebuie să ai un răspuns clar.

Când părinții îmbătrânesc și au nevoie de îngrijire, lucrurile se complică. Poți să ai grijă de ei și să păstrezi limite: să ajuți, dar să alegi tu cât și cum.

Când îi iubești și ești supărată pe ei

Ți s-a întâmplat să simți față de un părinte două lucruri care par să se bată cap în cap? Îl iubești și ești supărată pe el. Îți e dor de el și te doare după fiecare vizită.

Într-un sondaj reprezentativ din Olanda, 2.450 de adulți, în medie de 43 de ani, au descris relația cu mama lor. Cam unul din cinci a spus că se simte vinovat față de ea. Vinovăția apărea mai des când sentimentele bune și cele rele existau deodată, dar și când se vedeau rar, când copilul primise sprijin de la mamă și când simțea obligații puternice față de ea ^[11].

E un singur studiu, în familii obișnuite, nu neapărat dificile. Dar dacă simți și iubire, și supărare, asta nu te face un copil rău. Iar vinovăția de la primele limite nu dovedește că greșești. Uneori apare doar pentru că faci ceva nou cu un om pe care îl știi de-o viață.

Ce rol ai avut în familia ta

Lucrez ca psihoterapeut sistemic, adică mă uit la oameni în relațiile lor. Într-o familie, fiecare are un loc. Copilul care își liniștește părintele sau care nu deranjează niciodată și-a găsit și el locul, poate pentru că era nevoie de cineva care să-l ocupe.

Așa că, decât „cine e de vină?”, mi se pare mai utilă altă întrebare: „ce rol am avut eu în familia mea și cât din el vreau să mai duc?”. Rolul se poate schimba și dacă ceilalți rămân la fel.

Cum lucrăm asta în terapie

O carte bună te poate ajuta să pui un nume. Poți să înțelegi de unde vine durerea ta, să vezi tiparele, să le explici și totuși să te regăsești în aceleași reacții. Înțelegerea te ajută să dai sens, dar nu este suficientă pentru schimbare.

În terapie, părinții tăi nu sunt în cameră și nici nu e nevoie să fie. Lucrăm cu ce ai trăit tu și cu felul în care relația cu ei te influențează acum. Într-un studiu, oamenii care își descriau copilăria ca pe una cu maltratare aveau un risc mai mare de dificultăți psihice, fie că relatarea lor se potrivea, fie că nu, cu măsurătorile obiective ^[16]. Așa că pornim de la felul în care ai trăit tu lucrurile.

Lucrez cu fiecare om individual, la cabinetul din Iași sau online.

Dacă vrei să te uiți, în ritmul tău, la relația cu părinții tăi, scrie-mi.